O PARTE DIN „ROMÂNIA TAINICĂ” - prefaţă la vol. “DANIE, LOC ŞI BUNĂVOIRE” (ed. Intermundus, 2006) - despre “Colecţia de artă românească Marieta şi Bucur Chiriac”

Ideea de a face să existe această carte am avut-o în vara acestui an dar luându-mă cu altele – care s-au dovedit că, de fapt, nu meritau atâta stăruinţă – am lasat-o deoparte şi am amânat-o fără un termen precis. Abia acum câteva zile, când trimiţându-i lui Alexandru Nemoianu, în America, mai multe imagini din „casa magică” unde se adunaseră comorile Marietei şi ale lui Bucur Chiriac, mi-am dat seama, citind tulburătorul răspuns ce îmi dăduse, că greşisem, şi că sosise vremea potrivită de a o săvârşi. De fapt, ceea ce îmi scrisese cel ce a arătat „Semnele Vremii” m-a întărit în convingerea mea şi m-a fortificat în hotărârea de a face tot ce este omeneşte de făcut pentru a ne arăta „faţa noastră secretă”, tiparul neschimbat şi impenetrabil. Căci contrar a ceea ce se crede, România tainică este incalculabil mai demnă de a fi ţinută minte şi mai bogată prin atitudini, gesturi şi chipuri exemplare decât „Româniile de suprafaţă” şi decât „ţara simplificată”, născocită pentru vitrină şi pentru creaţia de realităţi fictive ale „jucăriei circulare” ce năuceşte mulţimile şi le împinge în haosul fără viitor.

Ocazia acestei cărţi este o danie, de fapt o „Colecţie de artă românească” adunată de proprietari în mai bine de cincizeci de ani de ani printr-o impresionantă stăruinţă, prin nenumărate privaţiuni şi reţineri care, toate, au însemnat supunerea la un scop superior şi la o idee înaltă ce se înţelege rar şi se preţuieşte şi mai rar. Ea este, deopotrivă, istoria unui vis: căci donatorii de azi au nădăjduit întotdeauna că vor apuca ziua când rodul eforturilor se va traduce într-un dar către locul de unde se trag şi pentru cei care, în viitor, ar putea să le pomenească „numele bun” şi să-l facă, aşa cum şi merită, de neuitat.Povestea acestei danii va trebui spusă odată în amănuntele „vieţilor exemplare” ce ne sunt trebuincioase ca model şi cu mai multă materie decât micul compendiu încercat aici. Căci, la drept vorbind, Marieta şi Bucur Chiriac sunt doi oameni obişnuiţi, ce ne sunt contemporani. El a fost muzeograf, apoi funcţionar de editură şi de minister, a scris cărţi de poezii şi de călătorie; ea a fost profesoară. Şi-au pierdut fiica în tinereţe şi această tragedie cumplită i-a pecetluit pentru toată viaţa. Au avut „casa deschisă” ani de zile, primind întotdeauna pictori, scriitori, „lume culturală diversă”, o mică utopie de Bucureşti de altadată pe care am înfăţişat-o, atât cât m-am priceput, în „Tablou imaginar de familie”, unul din volumele din „Memoria ca un concert baroc”. Acum sunt bătrâni şi bolnavi. Îi cunoscusem odinioară dar ani la rândul nu i-am mai întâlnit, în vremea când eu mă retrăsesem cu totul din „realitatea cotidiană”; până când mi-au deschis uşa ca să îmi ceară să îi ajut să nu fie zvârliţi în stradă de către „noii stăpâni”. Era, cred, prin anul 2002, când isteria „redobândirilor” (de fapt o uriaşă afacere controlată de aripa economică a „Marii Cârdăşii” româneşti) începuse să-şi arate cele dintâi urmări catastrofale. Casa unde locuiau de zeci de ani – şi unde se adapostea colecţia strânsă cu sacrificii şi adeseori chiar şi cu preţul pâinii luate de la gură – era aşezată pe strada Povernei, aproape de Piaţa Romană, la câteva străzi de clădirea unde locuim; o zăream uneori seara când ieşeam împreună cu Mariana Brăescu să luăm aer, după zilele nesfârşite şi grele de trudă neimaginabilă, înhămaţi la jug ca să câştigăm bani şi să rămânem liberi şi „răzeşi”.
Povestea lor era dramatică prin efect însă>>continuarea aici>>
____________________________________________________

ŞLEFUITORUL DE LENTILE sau „Cum se naŞte o carte”

PSEUDO-POSTFAŢĂ la vol.” Bastian,si alte confesiuni” de Dimitrie Grama

Dragă Dimitrie, mă tot gîndesc de cîteva zile, de cînd am terminat „Vremea Seniorilor“, cum ar arăta mai bine cartea ta de poeme. Întîi, materialul: am tot primit, în mai multe rânduri, diferite creaţii fără să aflu dacă ar avea vreo unitate sau nu. Unele ştiu că ar face parte din ciclul de „Confidenţe“, care începe cu „Bastian“; altele au sosit capricios şi pe căi diferite. În total, sînt cincizeci şi patru. Fiindcă ar trebui să arăţi chipul de acum, într-un mod cît mai coerent, criteriul de căpătîi ar fi, deci, unitatea. Dar şi diferenţierea faţă de etapele anterioare, dacă există. Ar fi putut să nu existe: sînt poeţi, unii înzestraţi şi capabili a lăsa operă majoră, care, scriind monocord, dezvoltă necontenit cam acelaşi tip de poezie, scriu, de fapt, o singură poezie în episoade, ca o rapsodie cu mai multe părţi. Dar diferenţele există aici. Poezia de acum este în orice caz altfel, cu o continuitate totuşi, faţă de cea de dinainte. Are un lirism ce rezultă din notaţie, din observaţii de realitate care, selectate astfel, se înfăţişează cu toată magia lor. Au şi mai mult mister, dar un mister ascuns în multe fapte cotidiene. E un gen pe care îl prefer şi l-am întîlnit, în anii ‘60, la unii poeţi francezi, mai ales la Prévert, şi la unii pseudo-şansonetişti dar această alăturare nu arată „surse“ ci o posibilă familie de creaţie şi o întărire în judecata de valori. Astfel încep să-mi formulez cîteva opţiuni. Ar trebui eliminate, deci, atît poemele care nu seamănă cu linia principală şi cîteva care sînt declarative şi dau impresia de neterminat (fiind atît de „puţin compatibile“ cu vîrsta lirică actuală) cît şi unele prea vizibil conduse cu o anumită retorică, în vederea obţinerii de efect.

Există în toată materia un strat care dă tonul şi astfel ar trebui să fie gîndită o carte care nu-i, de regulă, o culegere de producţii disparate ori unificate doar fiindcă le-am scris acum, deci „contemporane“ între ele; aceasta e o construcţie intelectuală, cu sensul ei interior, un concentrat de timp spiritual, o hieroglifă a unei experienţe constituite. Cînd toate acestea se îndeplinesc, atunci cartea este gata. Nucleul ei ar trebui să fie, deci, „Bariere“, „Podul“, „Piatra vrea“, „Cerebelări“, „Coridorul“, „Vînătorii de păpădie“ (splendid!), „Nelinişti“, „Ecoul Cuvîntului“, apoi – din ciclul mai recent, pe care îl prezentai drept „altă carte“ şi îl intitulai „Confidenţe“ – poezia „Bastian“, care este cea mai frumoasă.

M-am întrebat dacă să nu fac aşa cum spui, adică să alegem vreo 28-30 (adică „nucleul“ plus derivaţii) şi să încheiem cartea în acest fel, lăsînd „Confidenţele“ să se nască separat, ca o altă carte. Ipoteza rămîne valabilă. Dar nu aş prefera-o. Dacă le-am alătura şi pe cele opt (din „Confidenţe”) ar rezulta un ansamblu cu unitate şi suficientă materie căci o carte de douăzeci şi ceva de poeme noi parcă nu seamănă cu un „întreg“ fiindcă o carte ar trebui să fie şi un obiect finit. Numai dacă ar fi o selecţie din „cele mai frumoase“, adică „lamura“, nu ar supăra cantitatea mică fiindcă ea ar atîrna greu. În aceste condiţii, mă gîndesc să facem o alăturare între cele primite „pînă în decembrie“ (selecţionate şi cernute) cărora să le adaug şi pe unele din cele „de după decembrie“, de fapt „Confidenţe“. Ar rezulta un întreg posibil, o materie de unde s-ar alege, cîntărind aproape farmaceutic totul şi aducînd un echilibru de medie pentru greutatea enigmatică a „fructului ce va căpăta chip“.

Recitind totul în această formulă, viziunea unui ansamblu închegat îmi pare că se impune. Acum ar mai trebui stabilită ordinea lor, care şi aceea are o funcţie „teatrală“ bine definită, căci o carte, fiind o construcţie cu conţinut „dramatic“, ar trebui să urmărim>>continuare aici>>>

februarie 2005
_____________________________________________________

POVESTEA „ZEULUI ÎNTRUCHIPAT“Post-fata la volumul”TIMP si SARBATOARE”de Julia Maria Cristea(ed.Carpathia Press,2006)

Specializată până astăzi într-un fel de „literatură cu ocazie geografică“, de fapt un gen propriu care amestecă, adeseori pasionant, evocare, document şi reportaj, Julia Maria Cristea nu-i, la drept vorbind, un scriitor prolific deşi opera există şi a găsit o formulă potrivită în a se exprima. O „istorie sentimentală a Vienei“, socotită a fi încă nedefinitivată, există totuşi şi se citeşte cu delicii, un reportaj despre Thailanda, având extensiune şi „material“ exotic este conceput într-o manieră atrăgătoare, de „povestire prelungită“, unde observaţia directă şi documentul se întâlnesc în măsuri echilibrate şi policrome – acestea sunt, la drept vorbind, creaţie în marginea „realităţii imediate“, unde, totuşi, straturi diferite, unele prea puţin vizibile, se disting ori se bănuiesc. Nimic nu ar părea să presimtă, de fapt, o altă perspectivă decât aceasta care, în orice caz, alcătuia „o formulă“ şi asigură o anumită continuitate de „proză de bel-canto“.

Dar pe la jumătatea lui ianuarie, în acest an, recitindu-i câteva din producţiile recente ce se publicau, cu o exactitate de ceasornic traducând „ocazia calendaristică“, mi-am dat seama că acestea năzuiau să se alcătuiască într-un chip definit, formând o carte ce există şi este constituită. Modul însuşi de a se naşte mi s-a părut tulburator. Ea cuprinde „tradiţiile re-trăite şi reconstituite“ într-un fel ce nu aparţine etnologului şi, deci, savantului (deşi se alcătuieşte cu atenţie şi se documentează) ci scriitorului care năzuieşte nu doar „să recupereze“ o viaţă tradiţională ce nu s-a stins ci şi să se explice, în straturile lui profunde şi, poate, insondabile, arătând „cine este şi de unde vine“.

Aceasta este o atitudine mult mai răspândită decât ni se pare acum când privim totul mai degrabă din perspectiva „culturii de consum“ şi a realităţilor de societate superficială curentă căci, oricât ne-am închipui ca fiind moderni, noi avem încă viu şi nedesluşit un îndemn misterios către „origină“ şi „rădăcini“ care, la rândul lui are un grad de generalitate, deşi se observă puţin şi se desfăşoară tainic; însă acesta va rezista peste timp fiindcă ilustrează „diferenţa“, diversitatea şi, până la urmă, „arhipelagurile de specificuri“. Unii, care nu înţeleg că este cu neputinţă a se exprima „în afara seriei“ dacă nu îşi găsesc, pe lângă „dimensiunea individuală“ şi „dimensiunea colectivităţii specifice“, îşi închipuie că aceasta ar fi atitudine >>>>>

_____________________________________________________________________________

DOUA CARTI DE ALEXANDRU NEMOIANU

FRAGMENTE DINTR-UN PATERIC

Încă prea puţin preţuit precum ar îngădui opera ce ne-a dat şi înzestrarea rarissimă de scriitor profetic şi de înţelept, Alexandru Nemoianu constituie în sine o apariţie stranie şi ilustrează un destin neobişnuit. Formaţia intelectuală se produce în România, prin studii în istorie şi arheologie şi, deopotrivă, prin cercetare arheologică şi în muzeografie; acestea îi asigură o pregătire solidă şi perspective noi faţă de „ştiinţa oficială”, pe care adeseori savantul o pune sub semnul întrebării şi îi constituie „alternative” .

Stabilit în 1982 în SUA, Alexandru Nemoianu îşi dezvoltă treptat şi într-o manieră inedită viziunea faţă de cultura română şi, în acelaşi timp, şi o perspectivă antropologică insolită, unde participarea ideii de Tradiţie este capitală. Obârşiile culturale, definite de o substanţă polimorfă – unde intră bizantinitate, etnografie, „tradiţie culturală” şi „istoriografică eretică” (în sensul unui anumit profetism autohtonist, de felul lui Haşdeu, Iorga sau Nicolae Densusianu) contribuie în chip hotărâtor la această conformaţie de maturitate.

Opera esenţială apare oarecum târziu dar este cu atât mai bine aşezată cu cât dibuirile „de tinereţe” sunt puţine şi nesemnificative. Dar când apare, se înşiruie, rând pe rând, câteva din cărţile „mari” ale scriitorului, precum „Borloveni” (1999), „Bucureşti. Puccini 4 şi împrejurimi” (2000), „Acum” (2004) „Treziri” (2005) şi mai cu seamă cele două volume capitale, ce modifică poziţia autorului în literatura română şi revelează direcţia culturală de înfăptuitor, confirmând „sensul tradiţiei” şi caracterul ei de „lucrare în nevăzut”: „Întâmplări şi vise” (2002) şi „Tărâmuri” (2003). Formula lor eseistică este de o izbitoare originalitate iar aspectul sapienţial sporeşte de la un episod la altul. Căci această literatură nu doar că izvorăşte, prin substanţă, din Tradiţie ci şi o exemplifică în modul literar ce se agregă. Aceasta este materia ireductibilă însă opera nu se rezumă numai la atât. Alte contribuţii, ce au valoarea lor, sunt dedicate istoriei „românului american”: „History of the United Romanian Society; Istoria Societăţii Unirea Românilor” (1995, în colaborare cu Eugene S. Raica), „Cuvinte despre românii-americani (I-II), (1997-1999) şi „În America, la Vatră Românească” (2001). Sunt cercetări ce anticipează teoriile recente privitoare la „Noul Român”, a căror însemnătate se va întări cu cât vremurile vor părea mai nedesluşite şi trebuinţa de certitudini se va arăta mai stăruitor.

Cartea de faţă este o culegere de „gânduri tainice”, în felul unor „poveţe de Pateric” şi adaugă la trăsăturile sapienţiale ale acestei opere o contribuţie de strat secret. Ea va fi înţeleasă astăzi dar şi mâine, când se va preţui din ce în ce mai mult. M-am gândit întâia oară, cu o oarecare vreme în urmă, că o carte de acest fel ar putea fi posibilă; era cred că în miezul iernii trecute, după ce încheiasem, cu greu, lectura cărţilor ce primisem de la Alexandru Nemoianu şi de la editorul său. Spun „cu greu” fiindcă acestea erau, şi sunt, cărţi complicate ce se cuprind în mai multe straturi decât ceea ce ni se arată la o prea repede examinare. Cel dintâi este întruchipat de imaginea de suprafaţă. Privite în aspectul lor exterior, şi „Întâmplări şi vise” dar şi „Tărâmuri” sau „Borloveni” ne apar în felul unor „culegeri” de eseuri, ce conţin reflecţii cu tema variată, dizertaţii abreviate în jurul unei idei sau gânduri cu aparenţă de înşiruire de note de jurnal, înscrise ca să nu se uite şi să se dezvolte mai târziu, când se va putea. Pretutindeni izbitor este, şi se observă numaidecât, stilul distins, elegant, având un echilibru ce se traduce prin nobleţea frazelor şi a cuvintelor, de fapt prin aspectul atipic al formulei de a compune într-o manieră>>>>

_________________________________

DOUĂ MODELE DE „RECONQUISTA“: „PĂSTOR“ ŞI „SĂMÂNŢĂ“

Evoluţia operei lui Alexandru Nemoianu de după „Semnele vremii“ (2005) se produce organic deşi cu aparente reformulari ce nu sunt decât aspect superficial peste o înaintare de râu subteran cu izvor ce nu încetează. „Fragmente din vremea persecuţiilor“ conţine, astfel, eseuri, „însemnări răzleţe“ şi adnotări datând din anii 2005 şi 2006 şi doar câteva fiind reluări din volumele anterioare „Întâmplări şi Vise“, Tărâmuri“, „Treziri“ şi „Acum“; însă acestea nu constituie decât elemente de fundal sau adaosuri pentru o înţelegere nuanţată a poziţiei intelectuale şi a opţiunilor. Direcţia de organizare a acestei cărţi dezvoltă în mod natural opera de gânditor creştin a lui Alexandru Nemoianu fiind un punct de vedere nou şi articulat asupra „modelului existenţial românesc“. Ea arată însă mai apăsat sensul acţiunii intelectuale şi metoda de gândire. Dar, la drept vorbind, nici nu a fost dificil ca acestea să se organizeze. Există în doctrina desfăşurată aici, ca şi în eseistica istoriografică anterioară, trei idei capitale ce împânzesc întreaga creaţie încă din momentul originar ori al „trezirii“ la realitatea metafizică: „Imperiul ca esenţă a răului“, răsfrângerea acestuia „în marginea Împărăţiei“ (sau, cum s-ar zice în termen „tiers-mondist“, „efectul de colonie“) şi, în sfârşit, „răspunsul naţional“, renaşterea sau „enigma prin Neamuri“. Acestea indică, în fond, o „tensiune universală“ cu început vechi şi fenomenologie descrisă abia la o vreme, ce se traduce în formulări cu notorietate precum „corsi i ricorsi“ lui Giambattista Vico ori cantemirescul „incrementa atque decrementa“, fiind în ultima analiză principiul catolic de „conquista“ ce aduce aproape mecanic recucerirea, „eliberarea, deci „reconquista“. Ele nu încetează acum ci se dezvoltă căci oricât ar avea schemele invocate precedenţe, azi se manifestă cu un anumit grad de inedit iar „ondulaţiunea“ exprimată de Vasile Conta (căci la noi există, la rândul ei, o tradiţie de gândire în „deal“ şi „văi“ istorice) nu mai apare tot atât de clară precum altadată. „Răul“, aşa cum îl denumeşte pretutindeni autorul în terminologie creştină, se extinde în forme inedite şi cu procedări de aparenţă difuză deşi „modelul“ rămâne fără nici o îndoială „repetitiv“ şi inapt a se adapta. În această materie, noutăţile sunt aici puţine căci, în teorie, despre „Imperiul răului“ există o bibliografie impresionantă iar autorul a scris până astăzi cu stăruinţă şi în mai toate cărţile, şi dacă ar trebui să fie înfăţişată tema în chip exhaustiv ar trebui reluate toate şi reproduse încă o dată. Obiectul nu este totuşi acesta şi atât cât este cuprins aici („specimene“ doar, şi ilustraţii) este proporţional destul căci esenţa cărţii, sau accentul ei, constă în „ideologia reacţiunii“ mai mult decât din înfăţişarea „vrăjmaşului“ care trebuie numai „evidenţiată“ printr-un inventar de „urme distinctive“ şi doar prin demonstraţie sumară ce trebuie „văzută“ ca o fotografie fulgerătoare de avertisment. Esenţialul aici îl constituie, aşadar, „răspunsul“ şi mai ales „ceea ce nu piere“ fiindcă, de fapt, imobilitatea Arhetipului nu se poate pune la îndoială şi desemnează factorul ireductibil şi ordonator. Aceasta se înfăţişează printr-un complex deopotrivă „simplu“ (adică numenal) dar şi complicat prin formele diverse şi aparent „nelegate“ în reţeaua organică subiacentă ce impresioneză prin înşiruirea de elemente aproape naturale. „Loc“, sanctuare, „istorie vorbită“, modele populare, exemplu social contemporan („gospodărism“), instituţii atipice nu obligatoriu de esenţă folklorică ori derivate pe canal etnologic, sfinţi bisericeşti şi „model cărturăresc“ etc. – nu sunt însă nici noţiunile curente şi doar mecanisme de agregare de colectivităţi ci „principii“ de funcţiune ale unei realităţi enigmatice, străvechi şi imutabile ce ne înfăţişează o ipoteză de antropologie „originistă“ uimitor de clară şi de pătrunzătoare. Aceasta are un grad categoric de universalitate derivată din însăşi esenţa ei necontestabilă. Nouă este, prin sugestie, aici formula de „reacţiune“ ce va trebui dezvoltată în viitor chiar dacă astăzi însăşi metoda de împrăştiere întrebuinţată de „răul vrăjmaş“ se dovedeşte caducă şi rudimentară („înlăturând păstorul, se risipeşte turma“). În această materie, Alexandru Nemoianu invocă „retragerea la munte şi în calitate“, formulând ideologia „reconquistei“ într-un fel profetic şi prin concept vizionar. Recucerirea înţeleasă de el nu-i, aici, recensământul unei „mişcări“ (care nu există în felul organizat clasic) sau un „inventar de valori“ care, existând, ar lucra prin iradiere (doctrina Păstorului Înţelept) ci mai degrabă nişte „categorii de seminţe“ care oricând, re-formulate şi regăsite, pot relua orice fel de „acţiune în răspuns“. Precedentul istoric există şi se evocă. Iată, de pildă, „modelul indienilor pueblo“ despre care Alexandru Nemoianu scrie o pagină memorabilă şi „îndrumătoare“. El este tulburător prin efect şi trebuie descifrat în misterul regenerativ căci „ştergerea urmelor“ nu a reuşit să extragă şi „duhul“ sau secretul de întocmire înrădăcinat de unde s-a renăscut, la o vreme, „copacul viguros“ anterior. Astfel încât nu-i fără rost a spune că, în această speţă, „retragerea“ s-a produs până la „nucă“ sau până la „celulă“. Aceasta însemnează mecanisme universale verificate. La noi, ca să exemplific, nucleu, celulă ori „sămânţă“ sunt orice idei ce se depozitează în loc protejat sau „paralel“ care, fără să fie numai „biblioteci“ mărunte, de sat, de mânăstire ori de şcoli orăşeneşti nebăgate de seamă, pot să ajungă, numai dacă va fi cazul şi dacă vom avea un nou „pârjol al cărţilor scrise“ (ca în veacurile XI şi XII), în planul „cărţilor vorbite“, regăsind folklorul, anonimatul şi eposul nostru fundamental ce a îngăduit perpetuare nu doar de istorie a Locului ci şi de lege arhaică, de „obicei al pământului“ şi încifrare în utilitar, simbolic şi superficial decorativ. Metoda aceasta, „finală“, este cu neputinţă de a nu se folosi chiar şi dacă spaţiul de conservare va deveni un simplu „teren imobiliar“ fiindcă“>>>>>

_________________________________________________________________________

” REVOLUTIA TACUTA “

Post-fata la volumul ” ONOARE NATIONALA SI SOLIDARITATE UMANA .Itinerariul spiritual al lui Gandhi ” de FRANCIS DESSART

Opera de „enciclopedist eretic” a lui Francis Dessart nu se rezumă la „Reconquista” (2005) deşi aceasta este deocamdată capodopera lui în materie de filosofie a culturii şi cu probabilitate şi punctul cel mai înalt în vizionarea fenomenelor de ansamblu. Acesta fiind „nucleul originar” în idee şi, deopotrivă, în metodă, rezultă că tot ceea ce o va completa însemnează examinare de detalii ori dezvoltari de schiţe ce doar se bănuiau ori nu îşi găsiseră decât sugestia fără a putea să se închege prin demonstraţie şi exemplificări. Adaosurile sunt posibile şi pot fi numeroase. Întâi de toate, ar fi extensiunea în geografic care ar însemna verificări de concluzii ce se evidenţiaseră în mediul european fără a se putea observa mai în lărgime fiindcă lipsea domeniul de aplicaţie. „Onoare naţională şi solidaritate umană“, subintitulată „Itinerariul spiritual al lui Gandhi“(ed.Carpathia Press , 2006 ), completează materia din „Reconquista” şi, până la un punct, îi dă mai mult specific căci aduce „cazul particular” şi substanţa istoriceşte atestabilă; încheierea se întăreşte astfel prin document şi face să se reazeme teoria în biografic şi factologic. Schema rămâne însă asemănătoare. Şi aici, ca şi în studiile despre „europenitate”, „răspunsul autohton” faţă de ocupantul ce aduce aculturaţie şi este stricător de tradiţie prin injectare de „forme fără fond” constituie tema predilectă şi se examinează atent şi ingenios. Acum, însă, metoda s-a modificat căpătând mult epic şi aport documentar ce impresionează prin aspectul de „biografie exemplară” de unde concluzia reiese pe căi indirecte şi poate şi de aceea mai pătrunzătoare. Nu-i vorbă, „Itinerariul spiritual” diferă şi ca moment de creaţie căci este anterior cronologiceşte şi chiar mai „literar” decât eseistica recentă, unde ideologul şi „intelectualul de directivă culturală” s-au impus definitiv. Această evoluţie de la „epic” la „etic” nu supără de vreme ce ilustrează” două vârste intelectuale” şi, de fapt, două metode în a se orândui materia către un obiectiv ce nu s-a modificat. Epicul, însă, impresionează printr-un anumit cult al exemplarităţii care pasionează de obicei şi devine memorabil. Filosoful desfăşoară acum impunătoare tablouri de viaţă istorică unde dincolo de incidental apar speţe şi prototipuri care, la rândul lor, sunt deopotrivă „vechi” şi „noi” fiindcă ilustrează scenarii ce se repetă la nesfârşit în timp şi spaţiu. Gandhi, ca să exemplific, nu-i „indianul exponenţial” şi consecinţa unei istorii locale ireproductibile aiurea ci un „model de reacţie naţională” ce se întâlneşte deopotrivă în Antichitatea gallică, în America de după conquiste ca şi în Africa post-colonială de deunăzi. Şi stereotipurile se recunosc uşor. Iată, într-un episod oarecare, pe „creolul rebel” care se „naţionalizează” atunci când revine din şcolile înalte absolvite în Metropolă; apoi, „trădarea clericilor”, adică „intelectualitatea tranzacţionistă” şi, la antipod cu aceasta, intuiţia populară „primitivă”, care nu greşeşte; „revoluţia naţională” prin „regenerări morale” etc. Acestea sunt „scenarii” cu un grad înalt de universalitate, repetând „personaje” şi „sensuri” ori de câte ori apar aceiaşi stimuli ce reclamă>>>>>

_________________________________________________________________________

„Românul planetar“ – câteva elemente de doctrină

Post-fata la volumul”ROMANUL PLANETAR”de Lucian Hetco(ed.Carpathia Press,2006)

Ciclul de eseuri adunate de Lucian Hetco sub titlul de „Românul planetar“ (pe care l-am atribuit) va rămâne, categoric, prin această potrivire de formulă care, când se iveşte, apare de la sine şi se traduce în formule şocante sau mai puţin obişnuite, organizându-se astfel fiindcă place sau uimeşte. Felul însuşi cum se face compatibil „numele aprioric“ cu ceea ce urmează să conţină, cuprinsul aşadar, este, la rândul lui, tulburător şi când „potrivirea“ pare dificilă şi, adeseori, chiar şi este astfel, efortul de a aduce totul în acelaşi registru de idei emoţionează şi tulbură. Nu o dată acestea nu se împlinesc şi „cele două lumi“ rămân depărtate, creeând stupoare sau un simţământ straniu de neconcludent. Dar câteodată „formula“ apare pe căi incontrolabile ca şi cum o concluzie inerentă s-a aşezat „de la sine“ şi însemnează „vârf“ şi „semn“. Să fie aceasta o alăturare misterioasă ori un „gând ce se dă“ nu se ştie de unde? De bună seamă, această încheiere este posibilă dar nu se verifică aici. Aici izbitor este „sensul imanent“ şi continuu al unui mod de a înţelege lumea, unde se depun date biografice, reminiscenţe insondabile, „învăţătura de viaţă“, comparaţie, ideologii „cântărite“ sau „însuşite“. Cam tot ce s-a scris, la un anumit timp şi la o vârstă intelectuală definită, se traduce în acest „element de cod“, fiind „obsesia predominantă“. Originea ei se poate intui căci aceasta aparţine „noului român“, adică acelui tip uman de obârşie carpatică ce îşi caută principiul de a supravieţui. Atitudinea este recentă dar obligatoriu a se cunoaşte. Noi am trăit câteva mii de ani cu „sentimentul locului“ înrădăcinat şi nu am încercat decât arareori o nelinişte de migraţie căci şi atunci când ne îndepărtam de „vatră“ prin transhumanţă ori ne schimbăm reşedinţa şi sălaşul, înaintarea în teritorii ce păreau străine ne aducea acolo unde ne recunoşteam „rudenii“ şi chiar „fratietăţi“. În vasta geografie originară, ce se aşternea din Carpaţii Păduroşi până mai jos de Balkani şi de Pind şi de pe Nipru până mai departe de Moravia şi în Silezia, o pânză străveche de „blachi“ stătea în stratul cel mai adânc de unde nu pătrund către afară decât memoria fară cuvinte, instinctul şi peceţile. Lumea aceasta de ciobani şi de întăritori de „sălaşuri orânduite în arhipelag“ ne arată o complexitate uimitoare ce reţinea, deopotrivă, geometria arhaică a „locului“ iniţial (sedentarul agricol) precum şi „harta sufleteasca rasială“, întinsă până la extremităţile unde compoziţia etnică ajunsese în chip statornic. Ori, poate, exista anterior.

Astăzi, însă, apare „îngrijorarea faţă de destrămarea finală“ care, la rândul ei, nu este nouă prin etiologie dar se evidenţiază recent ca o stare de spirit cu neputinţă a se îndepărta fie şi prin exorcism. Obârşia acestui gând constă în „ineluctabilul restrângerilor succesive“. Secole de-a rândul noi am fost îndepărtaţi din locurile cele mai diferite unde ţesătura noastră rasială era compactă şi închegată şi am lăsat să pătrundă, prin căile tăiate întâmplător, omenet venit de oriunde şi în număr ce nu semăna niciodată prin proporţie şi cantitate. Pe unii i-am naturalizat instinctiv iar pe alţii i-am primit cu înţelegere, lăsându-i în plata Domnului, pe lângă noi, dacă nu se dădeau fărădelegii şi nu vehiculau practici rele ori necuviincioase. Dar „întregul“ începuse astfel să cunoască sfâşieri şi destrămare locală şi, în acelaşi timp, un procent de diluţie atunci când străinul se înstăpânea şi ne obliga la altfel de obiceiuri decât cele ce moştenisem şi le simţeam definitorii. Astfel încât, din continentul arhaic unde sălăşluiam odinioară între „rudenii“ pe care, oricât nu ne-ar fi plăcut prin „blestemul tracic“, le simţeam apropiate, în faţa vrăjmaşului, precum în „fabula lui Scorillo“, a început să se mai cunoască doar rămăşiţa împrăştiată, ecou puternic dar imaterial şi o lume mai degrabă amestecată care nelinişteşte şi creează o bănuială de „început al Sfârşitului“. Căci, la fel ca şi întocmirile noastre trecătoare, şi popoarele mor. Acum apare, deci, „spaima românească de final“ ieşită din simţământul că, mai încoace de noi, ciclul nostru istoric atât de lung şi care îşi trage începuturile de acum câteva mii de ani, se apropie de sfârşit. Un gen de „mică apocalipsă de gintă sau de trib“ şi-a făcut loc în nu puţine din ideile care stăruie mai ales aici şi se însoţeşte cu un fatalism de populaţie descurajată care îşi aşteaptă cu resemnare încheierea misiunii ce o avuse altădată, îngăduind alungarea de pe pământul ei, schimonosirea graiului, uitarea celor ce ne-au făcut posibili şi, în fine, stingerea focului în vatră.

Astăzi numărul celor ce deplâng vremurile rele, fară să facă nimic spre a se opune, impresionează prin cantitate şi irită prin inerţie şi grăbire în a se adapta, accelerând încheierea preconizată. În chiar locurile de nucleu descurajarea pare să se fi înstăpânit. Şi, cu toate acestea, „sfârşitul României“ nu-i atât de aproape căci apare un altfel de român posibil, ce nu se închipuise până mai ieri că ar fi fost de închipuit: este „românul planetar“, românul fără ţară. Şi în această materie cazul este atipic căci prin regulă popoarele mor în propria geografie şi se sting lent imitând imaginea jarului transformat în tăciune. Din focul sălbatic şi ofensiv totul trece pe neprevăzute în „spectrul rece“, apoi în semi-vizibil şi abia presimţit prin căldura ce vine de după cenuşi; şi, în fine, se apropie de mineralul nemişcător în realitatea muzeistică a straturilor de pământ mute, adăugate cu secolii ce vor trece la nesfârşit. Când ultimul vorbitor de limbă maternă se va fi dus, stingerea neamului se îndeplineşte iar jarul, poate cândva posibil a se aţâţa, rămâne bob steril. Aici apare, însă, printr-un fel de potrivire de neînţeles, „semănătorul mitic“, dătătorul arhaic de puteri, deţinătorul tainelor bobului de grâu ce moare ca să se nască din nou, supravieţuind, prin>>>>>

_______________________________________________________________________________

„SINDROMUL ATHANOR“

Post-fata la volumul”DORA-DOR”,de Antonia Iliescu-editia franceza(ed.Kogaion Editions,2006)

Să fi fost pe la începutul toamnei trecute când, printr-o întâmplare ce nu pot să mi-o explic, am citit câteva povestiri stranii ce aparţineau unei scriitoare despre care nu mai auzisem până atunci şi care, aşa cum mi-am dat seama comparând versiunile paralele, se exprimă cu tot atâta virtuozitate în româneşte şi în franţuzeşte. Erau, în orice caz, nişte „alcătuiri“ neobişnuite şi le spun astfel fiindcă nu erau nici „povestire“ şi nici „fabulaţie“ şi, până la urmă, nici nu făceau parte din categoriile de naraţie cunoscută. O combinaţie de reverie şi amintire şi de eseu „trairist“ încerca să comunice un fel de „existenţă fantastică“ ce se observă pretutindeni în literatura pe care autoarea o adunase într-un singur volum anterior, intitulat, la fel de bizar, „Curcubeul cu oameni“. Alte câteva producţii ar fi trebuit să constituie, într-o perspectivă indefinită, o altă carte – ori poate mai multe – şi ceea ce mi s-a părut uimitor era aspectul senin al acestei creaţii care nu îşi stabilise nici un fel de proiect de manifestare, fiind parcă absentă din istorie precum natura. Dar totul arată opera unui scriitor adevarat ce îşi va găsi curând şi „locul“ şi „calea potrivită“. Căci prea puţin stăruitoarea operă literară aparţinand Antoniei Iliescu (n. 1953, Bucureşti, România) începu abia mai de curând a se impune în literatura română, de unde scriitoarea provine, exprimându-se acum într-un fel care va uimi cu siguranţă pe cititorul occidental, căruia îi va da, fără de nici o îndoială, o impresie „de altă dimensiune“ decât ceea ce cunoaşte în chip obişnuit. Această „întârziere“ în a se exprima cantitativ este, însă, aparentă şi traduce, la drept vorbind, o alcătuire de creator „inactual“, precum – păstrând proporţiile – sculptorul Brâncuşi, şi care, deci, aparţine unui fel de „specific“ ce trebuie observat şi înţeles spre a putea să fie apreciat aşa cum se cuvine. Căci acolo, în acea realitate paralelă, înainte de a fi operă constituită, creaţia este „opera ce se exercită asupra celui ce urmează a crea“, fiind, deci, un gen de perfecţionism moral şi de inginerie sufletească şi o transmisiune de „duh ocult“ ce stăpâneşte sufletul care îi este consubstanţial. Aceasta ar fi, înainte de toate, şi „compoziţia sufletească“ de unde izvoreşte creaţia Antoniei Iliescu, care nu-i doar „scriitor“ ci şi>>>>>>

__________________________________

„ARHETIPUL SALVATOR“

Post-fata la volumul”O CULTURA IN FLACARI”de Aurelia Satcau(ed.Carpathia Press,2006)

Impresionantă printr-un straniu energetism şi printr-o intuiţie uimitoare a „temelor mari“, opera Aureliei Satcău (n. 1961, la Bucureşti, dar aşezată în Australia, la depărtare de noi, într-o lume ca de pe altă planetă), este, întâi de toate, a unui doctrinar pentru care „originismul“ nu este o teorie de insectar ci un principiu viu şi o formulă de viaţă istorică în climatul de confuzie aproape generalizat de azi, constituie raritate şi merită preţuită. Literatura ei, izvorâtă dintr-un strat adus la clasicitate de Leo Frobenius sau, la noi, de Lucian Blaga, aparţine unei „erezii“ ce se continuă, astăzi, în forme naturale iar mâine se va impune, fără nici o îndoială, ca un „spirit al timpului“ şi ca un curent cultural ce defineşte această epocă doar în aparenţă nedefinită. Atitudinea însăşi s-a arătat la lumină mai târziu deşi porneşte dintr-o conformaţie lămurită constitutiv încă din punctul iniţial definind astfel secretul de alcătuire. Acesta este, însă, un proces nu de clarificare ci de revelaţie şi de opţiune morală care presimte că este ceasul manifestării directe în istorie, adoptând misiunea şi întelegîndu-şi rostul, prin ascultarea unei chemări ce se evidenţiază ca fiind metafizică. Totuşi, istoria exterioară a operei, care există în chip inevitabil, nu anunţă cu necesitate o astfel de concluzie sau nu o anunţă în această formă atât de directă şi de producătoare de şoc. Scriitoarea a stăruit, întâi, în creaţia de literatură şi s-a manifestat epic punând un accent sufletesc aici deşi, încă, fără un rezultat definitiv care, totuşi, va exista. Ea se manifestă ca prozatoare prin fragmente de roman şi mică nuvelă scrise într-o manieră energică şi heteroclită şi de un aspect „modern“ deşi acesta era numai „mustul care fierbe“. Examinate cu privirea grăbită, creaţiile epice se înrudesc cu experimentalismul ce se cultivă la noi în anii 70 şi amintesc, fără nici o influenţă directă, de Mircea Cojocaru şi de Sorin Titel, care, fiind un mare prozator uitat, înaintase după „febra disolutivă“ într-o direcţie mai degrabă apropiată de „realismul magic“ sud-american şi se stabilise într-o recenzie de straturi cu arhaicitate care ar comunica mai degrabă „omul sempitern“. Impresia iniţială se menţine, totuşi, şi este în afara îndoielii că, mulţi, citind „In lift“ (care va fi romanul reprezentativ al Aureliei Satcău), ar invoca noţiunea de „experiment” în afara altui termen de identificare şi, deopotrivă, fiindcă explicaţia ce simplifică se adoptă uşor şi nu reclamă demonstraţie ori disocieri. Aceasta este însă mai mult o explozie de „materie comprimată“, adînc personală şi inexplicabilă şi nu ilustrează calcul, „doctrină“ sau „reproducere de modele ale rebeliunii“ ci un mod propriu de a privi, la drept vorbind foarte cinematografic. Experimentalismul există („nouveau roman“, poate şi ceva Nathalie Sarraute etc.) însă nu indică surse ori „familii de creaţie“ căci aceste pulverizări „autenticiste“ de realitate fotografică sunt mai degrabă expresii ale unui „fel de a vedea lumea“, tulburat şi convulsiv, unde ideea „privirii simultane“ vine de la sine şi dintr-o năzuinţă a „integralităţii“, care, dacă există, ar trebui explicată şi teoretic. Însă oricât ar stărui scriitoarea în literatura de creaţie, esenţialul ce trebuie să ni-l dea ni-l va da într-o neobişnuită „operă de campanie“ ce se află încă în momentul pregătitor. Acum ceea ce se observă este>>>>>>

___________________________________

UN GÂND DE EDITOR

Post-fata la volumul”PATIBULARUL PATAPIEVICI”de Corneliu Florea(ed.Carpathia Press,2005)

M-am hotărât să public cartea ce editez acum fiindcă mi s-a părut că nimeni nu voia s-o publice; nici măcar fragmente sau epistole dinlăuntrul ei nu interesau pe mulţi dintre cei pe care autorul îi cunoştea ori se afla cu ei într-un contact cât de puţin susţinut. Unii, cei mai mulţi (ba chiar, aş spune, mult mai mulţi faţă de ceea ce îşi închipuie câte un „intelocrat de vremuri noi“) arătau însă aceleaşi concluzii ca şi el, mânie şi chiar o anume dez-esperare în faţa acestei realităţi oficioase; dar nu aveau instrumentele trebuitoare căci intelectualul român constituit este, în ziua de azi, o făptură pauperizată sistematic şi înfricoşată de secta agresivă ce s-a instalat la Stăpânire şi împarte, într-un arbitrariu perfect, surse şi resurse de unde culege partea Leului, căci aici domneşte dreptul-celui-mai-tare. Ştiam, bineînţeles, că „sărăcimea“ – oricât de cultă şi de agregată intelectualiceşte – nu se poate organiza. Căci de aceea a şi fost sărăcită: ca să tacă şi să se supună aşezându-se, în mod inevitabil, la jug. Dar frica şi desperarea sunt fenomene noi, care mă consternează. Să fi dispărut nădejdea că fapta rea va fi pedepsită într-o zi prin lucrarea Celui ce se îngrijeşte ca, în cele din urmă, toate să se aşeze la rânduială? Ori poate vremea noastră, ce pare să fie stăpânită de Cel Viclean – căruia, totuşi, i se va şterge şi i se va uita numele – a condus până şi pe cei mai cutezători să privească de două ori, cu prevedere, în jurul lor, înainte de a păşi? Stăruinţa lui Corneliu Florea, ce a fost întâmpinată de mine, prin solidaritate, cum i se cuvenea, arată însă că îndrăzneala nu a pierit. O vor fi avut-o şi alţii, dar au lipsit căile şi încredinţarea că, în ciuda a ceea ce se vede, încă se mai poate nădăjdui.

Un sentiment de destrămare şi o aparentă tăcere de voci diverse pare să se fi aşternut peste România, unde astăzi parcă vorbesc, fiindcă au drept la cuvânt (dreptul cuceritorului!) numai cei ce exemplifică acea categorie dezordonată intelectual pe care această carte mică o aşează la locul ei, adică într-un insectar. Dar, de fapt, acestea sunt doar nişte impresii ce nu trebuie să se traducă în convingeri. Nu rezultă de nicăieri că, altfel decât ieri – când acelaşi gen de turciţi şi de fanarioţi adusese patologia neîncrederii în noi înşine, risipindu-se, în cele din urmă, ca pleava împrăştiată în vânt – neo-turcitul de azi va sfârşi>>>>>>

_________________________________

VIZIUNEA „RĂZEŞEASCĂ“

Post-fata la volumul”EPOCA STEFANIANA”de George Roca(ed.Carpathia Press,2006)

Întocmit în urmă cu câţiva ani dar solid şi documentat cu o stăruinţă ce nu se mai practică decât rar astăzi, la noi, unde „neştiinţa petulantă“ de carte s-a impus într-un chip absolut dezagreabil, studiul lui George Roca izbeşte şi prin alte câteva elemente ce trebuie evidenţiate ca să se înţeleagă mai bine deopotrivă sensul dar şi însemnătatea lui ieşită din comun. Întâi de toate, acesta nu-i, paradoxal, opera unui „istoric“ adică a unui „specialist“ deşi atât înfăţişarea, riguroasă, şi concepţia inteligentă nu îl arată pe „amator“ ci pe cărturar. Totuşi, atitudinea surprinde căci autorul, fiind poet, scriitor şi jurnalist, părea a se fi dedicat acestui gen de cercetare dintr-o obligaţie de moment şi nu din năziunţa de a clarifica o temă destul de puţin frecventată în planul sintetic şi prin vizionare „de sus“, ceea ce însă se observă şi trebuie salutat. Rezultă, deci, că oricine este iniţiat în materie şi examinează totul cu înţelegere, renunţând la prejudecata minimalizatoare, constată adaosul de perspectivă şi, poate chiar, şi încheieri ce merită reţinute. Aceasta este, însă, prin sugestie indirectă, „imaginea ştiinţei oficiale“ de astăzi, de la noi. Astăzi aşezată ca o dogmă ce nu se contestă este „ideologia disuasiunii“ şi „proiectul descurajării“ şi cei ce ocupă scena vieţii publice şi impun perspective obligatorii pentru uz didactic şi public sunt cei ce susţin încheieri diametral opuse celor ce se întâlnesc aici. Pentru această „secta revizionistă“, Ştefan cel Mare nu ar fi exponentul voievodului şi ilustrarea „Împăratului ocult“ al Bizantului perpetuu ci un personagiu de teatru istoric capricios în conduită, amoral şi afemeiat şi, de fapt, o legendă inventată de „românismul patologic“, ce trebuie combatută şi, până la urmă, eliminată. Tot ceea ce s-a adunat, în mai bine de un secol de studiu staruitor şi de efort de a ne recupera memoria şi documentele de identitate ce stăteau ascunse ori erau gata a se irosi, se împrăştie sub asediul „noii şcoli“ organizate de câte un „savant“ ce şi-a făcut studiile la curtea unui rege african şi de un mic „papa ridicul“ al anti-miturilor naţionale despre care nu se poate discuta decât atunci cand>>>>>>>>