Mai mult decat instructia sistematica (continand studii in filosofie si istorie si pregatire organizata in ceea ce se cheama ” relatii publice ” ) a contribuit la constituirea prozei destul de tarzii din ” Dreptul la singuratate” de Angela Birsan (n. 1962 ) , cariera de reporter de eveniment si mediul neobisnuit unde soarta a adus-o caci autoarea este cunoscuta mai ales ca un remarcabil corespondent de televiziune in Tinutul Secuiesc si o voce cu atitudine si timbru distinct in tematica de specific al regiunii . Aceste elemente de material istoric recent si de mediu social comunicat brutal , si uneori chiar naturalist , sunt , in romanul ” Dreptul la singuratate ” (200 , ocazie propice si argument de lectura uneori pasionanta insa nu si reazem in ordinea valorii estetice , care deriva din alte izvoare decat realismul reportericesc si fotografic care aici , desi apare , nu este hotarator . Acesta insa exista si pasioneaza fara nici o indoiala prin absenta oricaror “comunicari in cod ” ce se practica in literatura de conventie care de obicei ” transfigureaza ” si nu-i fara sens a observa ca evocarea Episcopului Ioan , a lui Petre Tutea si a parintelui Galeriu , dialogul cu un ” reje al asfaltului ” avand astazi notorietate in mediile de cancan sau mica nuvela de vals nobil si sentimental ce insufleteste amintirea poetului George Tarnea nu -s intamplatoare si se fac cu metoda si intr-o maniera desbracata de prejudecatile didactice. Rezulta ca prozatoarea compune in chip genuin , calauzindu-se nu dupa indrumari de compozitie cu mecanism rigid ci ascultand de indemnuri interioare care acestea au insemnatate si atarna greu . Caci ” Dreptul la singurate ” este o alcatuire episodica si nesistematica , a carei constructie se sustrage ordinii aritmetice si necesitatii caduce in a face demonstratie . De aceea romanul nici nu se poate povesti desi are carnatie epica. Doua femei mature ( Mariuca, maritata, “barbatoasa” si voluntarista, conducand masina in maniera agresiva si injurand birjareste-o aparitie de un pitoresc nebun - si Teodora, un alter -ego al autoarei , singura, depresiva , indecisa )intreprind o calatorie intempestiva la manastiri din Moldova , ocazie de a face scurte vizionari de mediu monahal , dizertatii si digresiuni , reflectii si portrete ( aceasta fiind partea cea mai durabila din intregul roman ). Urmeaza , introduse sporadic , insemnari de jurnal din ” vremea revolutiei ” alaturi de note grifonate in fuga despre teme diverse (o calatorie in Israel , moartea lui Petre Tutea ) , un eseu despre soarta romanilor in mediu secuiesc ostil , o poveste de dragoste esuata ce se desfasoara prin dialog in virtual etc. Cateva scene de petrecere fara excese in zile de sarbatoare si o dezvaluire finala ce confirma frivolitatea unui barbat ademenit de o prietena lipsita de astampar completeaza materia de suprafata a unui roman totusi suficient de imprevizibil pentru a se citi cu o anumita curiozitate .
In a infatisa aceste scene foarte diverse , prozatoarea a pus observatie atenta si taietura precisa , verbigeratie si oralitate care , alaturate unor intinse fragmente reflexive , creeaza un sentiment de complexitate care nu-i , totusi, un simplu derivat din epicul de mozaic caci , de fapt, “Dreptul la singurate “
impresioneaza prin discursiv si heterogen in felul unui cinematografism de film rusesc sentimental si dur unde feminitatea vulnerata si drama inabusita a solitudinii devin nu tema literara ci realitate psihologica de neuitat . In fond , aceasta este o literatura cladita pe ideea de “jurnal ” si pe depozitia lipsita de fereala , un ecou tarziu de autenticism care , fiind consubstantial si nu adoptat , are insusirile creatiei adevarate .
Dar “insemnarile de jurnal “ale Angelei Birsan, re-formulate intr-un roman remarcabil in felul lui , impun si prin nazuinta de a comunica stari de spirit de ” strat traditional ” care acestea creeaza , indaratul panzei epice in culori atragatoare , senzatia de complex , creind la tot pasul o perspectiva a distantei morale ce se observa cu uimire intr-un tarziu . In fond, scriitoarea pare a-si aminti din nucleul genetic atitudini , concluzii si indrumari ce fac parte din pecetile care sunt anterioare omului trecator si ii supravietuiesc si acestea salveaza , in ultima analiza , un roman posibil pitoresc si il aseaza in alta ordine de intelesuri , mai inalte.

ARTUR SILVESTRI

UN EPOS MODERN
Povestile despre “Vulturul Ilie ” , inca prea putin cunoscute in afara Buzaului dar intrate definitiv in mitologia oraseneasca si in folklorul unei colectivitati urbane ce duce lipsa de mitologie recenta , ar merita adunate intr-un volum care sa cuprinda deopotriva reflectarea lor in istoria orala ca si documentul de epoca , defel marunt . Atunci abia se vor putea intelege deopotriva emotia in fata aparitiei miraculoase a pasarii blande si impunatoare ca si tristetea inenarabila produsa de sfarsitul absurd care , in scara marilor reprezentari despre univers , pare a echivala cu pierderea totemului si cu disolutia sensurilor unei lumi ce si-a pierdut exponentul magic .
Dar pana la monografia tematica  , necesara si utila totdeodata , avem povestea in versuri , istoria cantata , eposul  re-formulat cult in forma ” Ultimului Zagan “, un fel de mica epopee de epoca recenta , cu subiect animalier , alcatuita de Bucur Chiriac , un rapsod de vremuri moderne care compune antic sau mai bine spus folkloric caci la noi folklorul ilustreaza o ipoteza de varsta antica si mentalitatile ei . Fiindca , la drept vorbind, ” Ultimul Zagan ” este o impresionanta balada tragica despre natura inteleapta , omul asasin si  puterea memoriei care biruie asupra mortii si da un sens enigmatic care abia se intuieste dar impune prin forta lui simbolica si continut emotiv . Inca o data , istoria scrisa prin poezie o ia inaintea reconstituirii didactice si inflacareaza sufletul nostru insetat de suprasensibil , magie si invataturi .

ARTUR SILVESTRI

APOLOGETUL CONTEMPORAN AL TISMANEI

Cunoscut prin cateva contributii de o remarcabila acribie ce ilustreaza ” monografismul local “recent , Nicolae N. Tomoniu - apologetul contemporan al Tismanei - si-a dezvoltat abilitatile in tematici inrudite si chiar a imbratisat perspective mai largi care acum se observa cu mai multa putere si produc efect . Cateva cercetari despre istoria manastireasca , insotite de revelari de documente unele inedite si , mai multe, uitate prea de tot repede , ca si un studiu despre Sf. Nicodim de la Tismana care, desi venerat in camp religios , nu intereseaza decat putin si sumar pe istoricul literaturii si pe studiosii bizantinismului de la noi , se adauga unei opere care s-a aratat sporadic si a capatat vizibilitate mai multa abia de curand .O mica investigatie recenta , cu aspect polemic dar, de fapt , o analiza de ideologie a culturii , confirma insusirile carturaresti desi nu este importanta prin eruditie (care , fiind inerenta, nici nu trebuie mentionata ) ci mai degraba prin atitudine si optiuni.
Caci studii precum “ Neamul intemeietor al lui Basaraba “ se scoboara ,cu o cutezanta rara astazi , in straturile obscure ale unui ideologism cu actiune sistematica si nociva unde salasluiesc nu doar agenti ai descurajarii si atzatzatori ai unei nefericite patologii a neincrederii ci si ingineri ai falsificarilor ce nazuiesc a impune viziunile lor uzurpatoare . Prin acestia , nu doar traditia si istoria verificabila prin unitati organice se incearca a se schimonosi ci insusi faptul documentar atestabil , supus unui sir de contrafaceri cu scop definit .Desfasurarile nu sunt intamplatoare desi par simple optiuni de studiu excesiv si de metoda gresita , insa de la ” demitizarile ” unui Lucian Boia la ” cumanismul ” lui Neagu Djuvara este legatura intre taietorul de copaci din padurea naturala si miciurinistul ce altoieste - pe trunchi vechi si sanatos - tulpini nepotrivite , baroce si grotesti .
Reactia lui Nicolae N. Tomoniu este , de fapt, reactia clasei pozitive care , indiferent de epoci si de context , isi gaseste reazem in traditia ireductibila acolo unde lumpen-intelectualitatea de viitura nu poate patrunde fiindu-i deopotriva straina si in-inteligibila . Aici rasuna , in felul unui ecou ce ajunge - ca in veacul fanariot - pe plaiuri , in manastiri si in cultura paralela , o directie cu neputinta de oprit ce ne-a dat insasi substanta noastra medulara care afirma ofensiv identitatea .
ARTUR SILVESTRI

Splendidul lirism de masuri singuratice care, in anii 80 , impusese vocea de un straniu ascetism sufletesc a Angelei Nache se intrevede azi in reformulari de viziuni noi , si mai largi, pe care , dupa o tacere de aproape douazeci de ani , poeta le infatiseaza in volumul ” Dolor” care insemneaza revenirea la literatura a unui scriitor ce merita un loc definit in tabloul literaturii recente unde asezarea valorilor in proportiile naturale se va face candva si nu foarte tarziu. Despre aceasta creatia s-a vorbit odinioara si se va vorbi si acum, fiindca opera , chiar neimpunatoare prin cantitate, are greutatea marilor prezente estetice ce nu afirma doar ” precursoratul ” ci constructia definita , diferentierea, unicatul

Literatura lui Adrian Botez, moldovean de Nord (n. 1955, la Gura Humorului ) s-a făcut cunoscută târziu, apărând dintr-o dată în conformaţie matură, ca şi Minerva din capul lui Jupiter, şi constituind – şi în această ordine – „un caz”. Opera este întinsă, diversă şi consistentă căci autorul are nu uşurinţa de a scrie în manieră torenţială ci o continuă stare de trezie şi se manifestă cu atitudine cam în orice clipă definitorie. Desfăşurată în episoade de unde se deduce entuziasmul aproape antic în a comunica, aceasta s-a exprimat la început cu precădere în lirică, unde bibliografia este relativ vastă: Jurnal din marea temniţă interioară (1998); Rog inorog (1998); Povestea unui colecţionar de audienţe (2003); Epopeea Atlantică (2003); Eu, barbarul (2005); Crezuri creştine – 70 de sonete cruciate; Van Gogh – perioada Borinage (tumorile artei) (2005); Nu mai ridicaţi din umeri! (2007). Însă dincolo de cantitate, poeziile nu au vârstă şi sunt cu neputinţă a se descrie formule de stil ori categorisire curentă. Nimic aici nu-i „modern” după cum nici nu este „romantic” ori „clasicist” căci, ilustrând o atitudine devoţionistă unde stările de mari intensităţi metafizice aduc sufletul în pragul abisului, poetul iese din timpul evoluţiilor exterioare care esteticeşte sunt doar convenţie. Rezultă că o clasificare stilistică este şi ea de nefăcut, afară numai de alăturări în asimetriile condacului, ale irmoaselor şi în poetica de împiedecări emotive cu tradiţie la noi de la Dosoftei şi până la Vasile Voiculescu şi „Comornicul” lui Sandu Tudor. Muzicalitatea, deşi subînţeleasă, nu-i aici nici belcanto şi nici mecanism de simetrii perfecte în felul medieval, trubaduresc, ci denotă o muzică interioară, de cântec şoptit în maniera misticilor de Bizanţ ori a cântăreţilor de tabară militară. Căci poetul are atitudine mai degrabă de prooroc, vituperând ori închipuind mari desfăşurări învolburate pe pânze sufleteşti uneori memorabile.

Însă mai degrabă decât poet, Adrian Botez este un ideolog şi, mai recent, un predicator profetic ce socoteşte că esenţiale nu sunt „creaţia” în aspect laic şi circumstanţial şi că, indiferent de context, anumite teme şi atitudini au precădere din optica unui „imperativ colectiv”. Felul lui de a îmbrăţişa o responsabilitate morală ce depăşeşte simpla condiţie de „individ” este radical diferit de „individualismul” creator, unde aventura intelectuală se impune adeseori şi este preferată. Evoluţia se produce treptat însă în timp scurt şi solid prin cantitate căci şi sinopticul de cărţi tinde să impună atât ca număr cât şi din perspectiva acumulărilor temeinice. Prigoniţii cavaleri ai Mielului – despre poezia cultă aromânească (2000); Spirit şi Logos, în poezia eminesciană – pentru o nouă hermeneutică, aplicată asupra textului eminescian (2005); Loja Iohanică Românească – ION Creangă, ION Luca Caragiale, IOAN Slavici – pentru o nouă hermeneutică, aplicată asupra textelor lui Ion Creangă, Ion Luca Caragiale şi Ioan Slavici (2006); Cei Trei Magi ai prozei româneşti (Mihail Sadoveanu, Liviu Rebreanu, Mircea Eliade) – şi Epoca Mihaelică: pentru o nouă hermeneutică, aplicată asupra textelor lui Mihail Sadoveanu, Liviu Rebreanu şi Mircea Eliade (2007) – acestea sunt episoade într-o demonstraţie ce priveşte noţiunea de „Neam Metafizic” aparţinând doctrinarului şi care va trebui dezvoltată cândva într-o formă sistematică ferită de aluviunile nevoii de analiză de text clasic. O întrevedem, de altminteri, atât în „reconquista aromană” cât şi în examinările de eminescologie, unde apar şi cele dintâi semne clare de metodă proprie care este un derivat de hermeneutică având surse în existenţialismul teologic şi indicii de familie spirituală în direcţia lui Unamuno şi Ortega y Gasset. Totuşi, abia „Loja Johannică“, una dintre cele mai stranii exegeze din literatura română contemporană, dezvăluie nu atât metoda cât viziunea, aceasta fiind şi contribuţia ce l-a afirmat pe Adrian Botez în felul unui doctrinar mai degrabă decât al unui studios cu virtuozităţi analitice (totuşi de originalităţi rarissime) arătând dimensiunile unei personalităţi ce parcă vorbeşte din viitor. Cercetarea este o „hermeneutică” sui-generis care, deşi se situează în moştenirea lui Vasile Lovinescu, adaptează metoda cu originalitate, apropiindu-se în tangenţial de Nichifor Crainic şi de „trăirism”. Cutari dizertaţii guenoniste de aici îngăduie alăturări însă nu confirmă o descendenţă de observantză strictă şi nici iniţieri regulamentare ci doar lecturi de rost lămuritor. Căci autorul este un erudit cu înclinări de conduită profetică, mizând mai degrabă pe intuiţie, „istorie sub-lunară” şi „porunci incontingente” decât pe expunerea sistematică şi demonstraţia făcută matematic. Kabbala, rozacrocienii, Kali-Yuga, „spenglerismul”, teosofia ottocentescă, alchimia, acestea sunt numai câteva domenii pe unde Adrian Botez a trecut cu exuberanţă fără să se dedice hotărât nici unui hermetism altfel decât în felul unui reazem de argument util. Şi privirea asupra literaturii este înrâurită de aceste perspective multiple. Opera, în ceea ce este „obiect”, e văzută ca un depozit iniţiatic, o concluzie vehiculată în semne, un mesaj ocult şi de aceea nu valoarea estetică ori locul în tabla de valori preocupă (deşi se prezumă) ci descifrarea, deci revelaţia.
Dar abia de aci încolo se clarifică o anumită perspectivă de natură antropologică, întărind derivaţiile extrase din zestrea sursologică. Totul porneşte, în fond, de la erorile de perspectivă ce despart Orient de Occident şi, fiindcă prin acestea se înţeleg îndeobşte Asia şi Africa, ne aşează pe noi (de fapt, „ortodoxia” şi „isihasmul”) într-o geografie a ficţiunii ori, mai bine spus, ne exclud din istoriile universale de valori. Concluzia supără şi este corectată. Dar cum? De vreme ce există „culturi exprimate” şi culturi (Adrian Botez zice „spirite naţionale”) „confuze”, iar noi fiind între cele puţine ce au un „centru modelator”, rezultă că trecerea noastră cu vederea este greşită şi reclamă corecţii şi adaosuri. Ele se fac în felul unei teorii pe care, oricât pare de curios, o regăsim în „spiritul getic” al lui G. Călinescu şi în „regresiunea către arhaic” si care (tradusa pe limba lui Rene Guenon) ar fi tradiţia vârstei de aur:

„De fapt, modelul GETO-DACIC s-a întrupat în Modelul Divin Românesc: MIORIŢA şi EMINESCU, din punct de vedere spiritual, s-au contopit: Modelul Divin al Cuvântului şi cu cel al Hieroglifei. Când MIORIŢA tace, grăieşte Hieroglifa-Eminescu – când tace Hieroglifa-Eminescu, simţim cum saltă în noi (Noi = elita spirituală a Neamului) expresia ritualului geto-dacic (condensat în MIORIŢA). Elită spirituală înseamnă SPIRITE TREZE – elita spirituală nu trebuie să fie neapărat intelectuală. (…) Elita spirituală poate reforma temporalitatea: succcesiunea uitării poate fi reorganizată în ritualul Eminesco-Centric, Spiritualo-Centric. Orice gest şi cuvânt al nostru poate fi «reglat», prin smerenie şi anonimizare a noastră, în funcţie de modelul cristico-eminescian – care face mai lesne de vizualizat spiritul-modelul pe care l-a subliniat, după ce l-a dublat, în eternitate: modelul DACIA – modelul sacru.
În felul acesta, este imperios necesar să se desfiinţeze istoria literaturii române: să se desfiinţeze treptele uitării – şi să se vizualizeze cercurile concentrice ale Spiritului Naţional, în jurul Cercului-Revelaţie-Eminescu (…). Eminescu este acest Centru Interior-Golgotă, este vizualizarea în cuvinte simultane-vibraţie cosmică demiurgică (căci acesta este darul GENIULUI, să re-creeze simultaneitatea de vibraţie verticală, a cuvintelor orizontale, prin redarea forţei interioare a Cuvântului: acest fenomen e perceput ca «forţă de seducţie» – de fapt, este forţa de TRANSFIGURARE, întru divin, a Cuvântului) a Arhanghelului-Spirit Naţional.

Şi, de acum, de la Revelaţia-Eminescu, ierarhizarea aleatorie (istorică) va fi înlocuită de ierarhizarea spirituală (anistorică): nu anii contează (ca segmente aparent cuminţi-evolutive), ci apropierea sau depărtarea, pe traiectorii circular concentrice, faţă de Modelul Divin-Revelaţie EMINESCU. Varianţii – raportaţi la MARELE INVARIANT”.

Acesta este „nucleul ireductibil” iar dezvoltările doar îl confirmă atât în „Loja Iohanică” cât şi, mai târziu, în „Cei trei magi”. Analiza, de fapt „exegeza” în sensul post-hermetic, nu se poate rezuma ci doar reproduce dar schema doctrinară rămâne imodificabilă în convingerea că aici am avea o „geografie sacră” unde, când se citeşte, se citeşte superficial ceea ce are sens mai adânc care scapă examinarii grabite ori se ignoră. Şi fiindcă „evoluţia” în sens raţionalist lipseşte ci e doar o aparenţă de „eternă reîntoarcere” la originarul ocult, rezultă că nu vom avea „etape” ci „epoci” – traducând ieşirea în vizibil a straturilor ce pre-există în forma unui soi de entelehii – denumite cu originalitate „iohanica” şi „mihaelica” şi care vor trebui odata examinate în detaliu şi cu măsurile potrivite.

Însă autorul fiind un gânditor de înrâuriri ocultiste ce socoteşte că istoria, chiar dacă aparenţa, nu-i decât documentul unor „căderi succesive” până la „epoca de fier” contemporană, acţiunea cu rost de îndreptare este de la sine înţeleasă şi include manifestări cu extensiune, având efecte şi mai mult ca sigur o dezvoltare în direcţia atitudinilor colective. Acestea sunt expuse ca şi cum ar fi „predici laice”, proorocirile muceniceşti ori înfăptuirile de „prinţ popular” şi au aspecte ce ţin de regimul clipei şi de „lucrarea” posibilă în anii recenţi.

Revista „Contraatac”, revistă de educaţie, cultură şi literatură, pentru elevi şi profesori – îndreptată împotriva prostului-gust, imposturii şi agresiunii imoral-antiartistice, deopotrivă o armă ofensivă şi o carte de învăţătură în episoade, este creaţia lui Adrian Botez şi unul din numeroasele argumente ale acţiunii sale intelectuale iar „Ruguri. România sub asediu” constituie pătrunderea ideologului în imediatul vremii tulburi şi conţine câteva din eseurile recente de analiză socială ce amintesc de radicalismul culturii româneşti interbelice de unde autorul îşi extrage atât directiva cât şi miza morală. Însă ele nu pot fi înţelese în afara doctrinei pe care, la drept vorbind, o exemplifică pretutindeni într-o campanie ca de cruciat.

Către sfârşitul toamnei trecute am primit din America, de la Alexandru Nemoianu, o scrisoare surprinzătoare nu atât prin emoţia faţă de tema înfăţişată (pe care o încearcă ori de câte ori evocă „locurile“ şi oamenii lor din Borloveni) ci prin ideea de a veni „acasă“ în prag de iarnă, călătorind „peste mări şi ţări“. Era o noutate de program personal şi am fost sigur că motivele sunt importante şi meritau urmărite. Ceea ce îmi scrisese confirma această părere: „În 30 Noiembrie, la Borloveni, va avea loc o comemorare şi recunoaştere publică a străbunicului meu matern, Colonelul Protopop K.u.K Pavel Boldea (1864-1920). (Informaţii despre el puteţi afla în volumul meu „Borloveni“). În asta, eu văd mai ales afirmarea importanţei „locului“, identităţii. Lucru de mare importanţă, mai ales azi. Am să fac efortul să fiu acolo. Voi „rupe“ o Săptămână şi voi face turul de forţă al unui dublu zbor transatlantic într-o Săptămână. Cel care a pregătit toate detaliile este vrednicul Profesor Pavel Panduru din Prigor, care a fost onorat cu Premiul ARP (de care ştiu bine că s-a bucurat enorm).Am aflat că la Borloveni vor veni destul de mulţi, din Almaj şi împrejurimi. Mă bucur cu anume îngrijorare. Gândul drumului mă bucură dar îl voi face cu toată grija şi seriozitatea. Sunt perfect conştient de greutăţile lui Iarna.“

Era, deci, nu „ocazie“ ci moment solemn când „părinţii“ erau evocaţi, pomeniţi şi aşezaţi încă o dată în locul meritat nu doar prin efortul rudeniilor ci mai ales al „celor ce simt urmările“ şi le recunosc, adică al „oamenilor Locului“. De la aceştia, am mai primit după câteva zile şi o chemare trimisă de reprezentatul lor care, fiind profesorul Pavel Panduru din Prigor, îmi era prea bine cunoscut şi îl preţuiam. El îmi scria, între altele, aceste cuvinte: Nădăjduind că ne vom putea bucura de prezenţa Dumneavoastră în mijlocul nostru pentru a consfinţi importanţa şi necesitatea acestui eveniment în viaţa Ţarii Almăjului şi a Banatului; vă aşteptăm cu sufletul şi trupul împodobit ca pentru sărbătoare cu nestematele ospitalităţii şi omeniei caracteristice nouă, almăjenilor.

Erau cuvinte ce arătau nu doar solemnitatea momentului ci mai cu seamă modul ceremonios, gama bunei-cuviinţe şi reflexul sufletului delicat ce definesc pe omul de „locuri vechi“, aparţinătoare Tradiţiei şi unui timp paralel. Şi răspunsul meu s-a alcătuit în aceeaşi limbă de comunicări intensificate de alegerea cuvintelor şi de aşezările lor nimerite: 29 Noiembrie 2007, Sf. Mucenici Paramon, Filumen şi Valerian • Dragă Domnule Pavel Panduru, anunţul privitor la comemorarea protopopului militar col. Pavel Boldea, unde mă şi invitaţi, l-am primit prea târziu pentru a-i putea da curs astfel încât aş vrea să vă rog să mă iertaţi, căci voi lipsi. Însă esenţial mi se pare că acest eveniment se produce mulţumită eforturilor ce aţi făcut şi, înainte de acestea, felului cum sunteţi întocmit în respectul pentru cele ce au fost şi pentru pomenirea a tot ceea ce contează. Aceste atitudini le-am observat nu doar în cărţile, eroice şi ele, ce aţi scris ci şi în acţiunile făcute cu bunăvoire şi cu credinţă chiar dacă recunoştinţa, ori ţinerea lor în minte, apar rareori şi, câteodată, deloc. Ca şi alţii, ştiţi că nu aţi făcut decât ceea ce trebuia şi datoria a fost plătită; o datorie faţă de tot ce ne-a făcut posibili şi ne-a adus în istorie. Pomenirea de la Borloveni se adaugă numeroaselor fapte bune unde aţi fost artizan; sunt locuri – şi sunt nişte chipuri – ce le cunosc bine din spledidele pagini ale lui Alexandru Nemoianu, ale cărui admirabile rememorari ar trebui incluse în mitologia acestui ţinut şi vor fi introduse cândva. O veţi înfăptui şi acum cu aceeaşi tulburătoare simplitate pe care numai gesturile mari o au şi o păstrează indiferent de timpuri şi de geografii. Trag nădejdea să puteţi continua astfel mulţi ani şi urma faptelor ce aţi îndeplinit – şi veţi mai face – să nu se şteargă. Punând una peste alta înştiinţări şi chemări, m-am gândit ce ar fi trebuit să fac, totuşi, şi eu deşi nu aveam nici vremea trebuitoare şi nici starea potrivită pentru un drum lung la vreme de iarnă. Cel mai la îndemână a fost să dăruiesc câteva sute de cărţi îngrijite şi editate în anii aceştia, al căror sens era întocmai cel ce urma să se evoce în Ţara Almajului, în preajma „Casei Boldea“; le-am trimis cât am putut mai repede şi m-am bucurat să ajungă acolo la timp şi să fie puse în mâinile mulţimilor ce au populat locurile în acea zi. Căci, aşa cum am aflat de îndată, au fost cu adevărat „mulţimi“ iar descrierea lor – rezultată din reportaje şi fotografii – impresionează şi ne dă un exemplu ce trebuie desluşit.

La drept vorbind, pentru aceşti poporeni ce au venit, de peste şapte sate, să pomenească pe unul dintre ei care le-a făcut „cinstea şi modelul“, toţi cei ce se includ în această categorie sunt un fel de „voievozi secreţi“, un soi de căpetenii înnăscute şi recunoscute, „înfăptuitori“ de proporţii mari la proporţiile ţinutului unde au apărut şi care, de fapt, ilustrează însăşi imaginea şi întinderea „lumii care are importanţă“. „Popi de ţară“, primari sârguincioşi, ţărani luminaţi şi harnici, înţelepţi plugari, cărturari şi monahi, „dăruitori“ şi făcători de instituţii, de drum, pod şi sălaşe de pe urma cărora ceva însemnat şi memorabil rămâne şi se evocă oricât ar fi omul de uitător şi timpul de ştergător de urme – aceştia sunt „prinţii populari“, embleme şi exemple, „Stâlpii Casei“.

Un astfel de „stâlp al Casei“ a fost şi protopopul Pavel Boldea, a cărui pomenire au făcut-o deopotrivă rudeniile lui, cărturarii „Locului“ şi mulţimi care au simţit că vrednic era de „veşnica lui pomenire“. Cărticica aceasta exemplifică, în fond, sensurile acestui fel de a re-face înţelesurile simple ale lumii ori de câte ori acestea sunt necesare spre a avea un viitor; de aceea am şi făcut-o, pentru a fi, la rândul ei, „model şi exemplu“ pentru cei ce vor să le cunoască.

ARTUR SILVESTRI

„Patriarhul ardelean“ este o carte ce nu s-a născut la întâmplare căci ea se include într-un program început mai demult şi căruia i s-ar putea spune mai pe scurt, şi formulat emblematic, „Pomeni­rea Părinţilor“. Locul lui Raoul Şorban în această evocare colectivă asemănătoare unei liturghii laice este cum nu se poate mai potri­vit căci şi el a fost, şi va trebui socotit şi mai stăruitor odată cu vremurile nedesluşite ce vor veni, un adevărat „Părinte al Patriei“.

Noi, însă, nu avem încă o conştiinţă suficient de vie a existenţei colective în timp şi dacă cumva am avut-o vreodată – fiind mai mult ca sigur că aceasta a existat – am pierdut-o ori s-a estompat mult până la formele de relativă nepăsare ce le întâlnim acum. Însăşi istoria acestei culegeri de „evocări, analize şi puncte de vedere“ o arată într-un fel ce trebuie descris sumar. De iniţiat, am iniţiat-o în vara lui 2006, de îndată ce „patriarhul istoriografiei de Reconquista“ s-a prăpădit pe neaşteptate şi a lăsat opera nu atât neîncheiată (căci mult din ceea ce a avut de spus a spus până la vârsta matusalemică ce i s-a îngăduit) cât lipsită de urmaşi, de „şcoală“ şi de discipoli. Ideea de a o constitui a venit de la Aurelia Lăpuşan, o admirabilă „monografistă a Locului“ a cărei lucrare cunoaşte valori înalte care, deşi prea puţin apreciate după meritul ce nu se poate contesta, se vor observa odată cu trecerea vremii. Fiind o sugestie ce s-a potrivit ca sămânţa în solul fertil şi venită în clipa potrivită, ipoteza unei recapitulări s-a impus cu repeziciune iar momentul acţiu­nii a urmat de îndată. L-au intensificat, la proporţii ce nu se bănuiau în primele schiţe, mai multe episoade de context local tipic care, la drept vorbind, repetă matematic schemele fenomenal de răspândite la noi în medii intelectuale de factură incertă, de obicei iresponsabile în a folosi cuvântul dacă nu chiar necuviincioase prin gest bizar, atitudine ireverenţioasă şi criticism în clipa necuvenită. Nici nu se încheiaseră funeraliile şi cuvântările curente de panegiric ce sunt expresia universală a reculegerii mâhnite, că se şi găsiră specimene care să descrie „omul şi opera“ cu un incredibil „instinct al maculării“ ce lucrează virulent, extins şi sistematic căci odată apărută „ima­ginea negativă“ a o corecta cu timpul fără a-i crea o contra-greutate imediată ar fi fost dificil, laborios şi cu o eficacitate relativă.

Însă pe lângă obligaţia ripostei (de fapt – a corecţiei), mai era încă un argument ce a lucrat profund şi a produs efect: „pome­nirea“ ca Instituţie care dă, în ultimă analiză, coeziunea întocmirilor solide unde întotdeauna „cei ce rămân“ trebuie să se îngrijească nu doar de curăţenia mormintelor „celor ce s-au dus“ ci şi de claritatea amintirii Faptei Mari, atunci când ea există. Şi aici există.

Rezultă că „Patriarhul ardelean“ trebuia să fie o carte de „reacţie“ dar, mai întâi de toate, de afirmaţie şi de model. Materia ei nu a fost uşor să se adune: ea s-a format din „bucăţi“ şi arată aşa cum se prezintă astăzi, compusă din texte de lungimi diferite, cerute uneori cu insistenţa unor autori ce cunosc opera ori cunos­cuseră şi pe autor, şi, până la urmă, are o conformaţie mulţumitoare căci am reuşit să o fac să capete echilibru şi să răspundă obiectivelor de moment. Proporţia fiind aici esenţială, am avut în vedere că era nevoie şi de opinii necontestabile prin demonstraţie şi metodă dar, în acelaşi timp, apte să şi creeze un îndemn la reflecţie şi la o vedere mai lămurită a situaţiei stranii de la noi unde, în doctrina stă­pânilor, nici măcar principii incontingente nu apar.

Oricum s-ar înfăţişa la examenul de mâine când probabil lărgimea de vedere va fi alta decât acum, aici impune atitudinea de recucerire, un gen de „ardelenism“ compatibil cu obiectul căci Raoul Şorban a fost, aşa cum i s-a şi spus, „unul din ultimii cărturari ai Ardealului“. Formula uimeşte dar se susţine căci indiferent dacă vor mai fi „ştiutori de carte multă“, erudiţi şi savanţi prezenţi şi viitori, această speţă de „intelectual dedicat Locului“ se află tot mai greu la noi şi va apărea cu tot mai puţină capacitate de a se regenera dacă nu se produc concentrări de idei puternice şi instituţii incontrolabile ce pot afirma tradiţia încă activă.

Noi, însă, trebuie să ne facem datoria până la sfârşit depăşind oricâte piedici posibile şi chiar dacă aceasta ne apare câteodată ca fiind acţiune zadarnică şi fără efect. Urmările se vor vedea cu vremea, prin mijloace care acum ne scapă (ori, mai bine zis, ne scapă întotdeauna în realitatea cu „orizont restrâns“ unde ni s-a dat să trăim); acum esenţial este să nu stăm cu mâinile în sân şi să facem ceea ce este de făcut.

Indiferent cât de multe ecouri ori de efecte va cunoaşte, această carte nu este nici „reprezentativă“ şi nici capitală dar va fi „un docu­ment de epocă“ şi un semnal. Mai mult nici nu cred că se putea realiza în condiţiile date iar dacă lăsăm să se uite şiruri de teme, chipuri şi „lucrări“ ce bine-merită, colbul timpului neiertător se va aşterne peste tot ce ne defineşte mai clar şi ireductibil în climatul de depravare iraţională ce ne înconjoară azi; dar poate că nu şi mâine.

ARTUR SILVESTRI

“Lacrimi de diamant ” (2005 ) pare sa ilustreze atat conceptia cat si metoda lirica si constituie documentul estetic ce il legitimeaza pe N. N. Negulescu prin raspandire si atitudine de bilant ; si poetul isi prezinta productiile in acest fel , socotindu-le demne de a inconjura Pamantul .O anumita evolutie exista , fara de indoiala . Lirismul este acum un extract din materia romantica de inceputuri si aminteste de un ermetism romanesc din categoria post-barbienilor , intensificat si de multimea de formulari cetoase pentru neofit unde , mai mult ca sigur , autorul , ca initiat , desluseste ceva incomunicabil :”crucea shepirothica ” , “pendulul percutiei opalice ” , ” la curtea duhului ” , putandu-se cita de oriunde intr-atat sunt poemele de pline de expresii neobisnuite.
De fapt , componenta ezoterica , indifferent daca e insusita ori decorativa , stapaneste aceasta literatura care , inainte de a fi examinata esteticeste , trebuie vazuta ca o experienta stranie ce ar merita descrisa in etiologia ei ,poate si mai interesanta decat efectul liric.